statisticile „blogvocabular” 2008-2024

m-am uitat azi, după mult timp, la statisticile acestui blog. Am constatat cu surprindere că numărul de articole publicate nu are legătură cu numărul vizitelor (sau al afișărilor). Astfel, în anul 2020, diversele intrări din blog au fost citite (sau cel puțin afișate pe un ecran) de aproape 24.000 de ori, cu toate că n-am scris decât o singură notă în blog în acel an. În anii în care am scris aici ceva mai mult (2008-2014), n-am avut prea multe afișări.
Nu pot ști dacă toate lucrurile astea se întâmplă din cauza schimbărilor din motoarele de căutare (google & co, care e posibil să fi început, din 2017 încoace, să prezinte mai exact anumite rezultate la căutari pe teme de limba română) sau dacă s-a schimbat interesul publicului pentru temele tratate modest de mine aici. Cert e că limba și societatea au evoluat mult în toți acești ani, sau cel puțin asta e impresia mea, privindu-le cu o oarecare obiectivitate, căci din afara lor și a țării.

Separaţia puterilor în stat? Sau separarea? (sau despre două sufixe cu același rol)

sunt surprins să găsesc, în „Platforma Crin Antonescu” din alegerile prezidențiale 2009, termenul de „separaţia puterilor in stat”, în loc de ceea ce fusesem obișnuit de mulți ani (cam 30) să aud și citesc: „separarea puterilor în stat”. Căutând mai mult, am găsit ambele variante chiar în pagini ale facultăților de drept, în București cu separaţia, la Chișinău, mai modern, separarea (la fel și în pagina Transparency International și în alte locuri – dar nu am avut timp să fac o statistică completă a textelor existente)

Am verificat în DEX, și am găsit că există ambele variante. Nu auzisem până acum de varianta „separaţie”.  În wikipedia însă, am găsit forma pe care o consideram și eu, până acum, cea corectă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Separarea_puterilor

(adaos din aprilie 2024: e absurd, dar intre timp wikipedia romaneasca s-a decis să schimbe articolul si definiția, in varianta cu separația…, după un simplu comentariu al unui administrator, cum că în DEX ar fi varianta cealaltă)

Mă întreb, de ce există și în acest caz (ca în multe altele), aceste două versiuni, și cum am putea scăpa de ambiguitatea acestei limbi românești stufoase, cu câte 2-3 variante sau terminații pentru absolut același cuvânt.

Cercetând un pic, constat că e o problemă care apare din cauză că româna folosește două soluții pentru același lucru, care în alte limbi romanice nu există.
Căci în franceză nu avem decât:
separer > separation (si nu exista o varianta cu -re la coada, din simplul motiv ca ei nu au infinitiv scurt, si separer e deja infinitivul lung, fara rol de substantivizare, ca in limba romana)
(deci situatia e univoca!)

dar in romaneste putem avea:
1. a separa (infinitiv scurt) > separare (infinitiv lung, insa folosit ca substantiv! caci se articuleaza, se foloseste la plural, etc.)
2. a separa > separatie (folosind sufixul „-tie” care vine direct din latina, si are si acolo acelasi rol, de substantivizare – separare / separatio -, care a fost aplicat in franceza, de unde l-am preluat, pare-se, si noi)

Cu alte cuvinte, avem o situatie complet tampita, in care avem doua substantivizari, cu absolut acelasi rol gramatical, dar le folosim selectiv si aberant, citind, adesea, in aceeasi lucrare juridica, odata separatie, altadata separare. Asta duce de exemplu la discutii in wikipedia, despre cum e corect sa denumesti articolul respectiv – separare sau separatie?
Te simti ca la un talk-show cu un agramat…

meditatie
tendinta limbii pare sa fie catre -re, unde -tie pare sa fie in regres, si restrans la unele zone de jargon de specialitate (in acest caz: cel juridic). E absolut straniu cum, in fond, limba romana produce o confuzie datorita faptului ca pastreaza forme vechi latinesti (infinitivul lung separare, alaturi de infinitivul scurt a separa) si apoi importa (probabil in sec. XIX) alte forme, tot latinesti la origine (separatie), care se suprapun peste celelalte, intr-o confuzie crescanda.
Un alt caz absurd e cel cu loc si locatie, primul venind direct din latina, cel de-al doilea fiind importat intai din franceza cu sens de chirie, apoi, dupa 1990, din engleza, cu sens de loc, dubland absurd un cuvant si concept (loc) existent de mult in limba.

„Neliniştea mea este că o să ajungem să nu ne recunoaştem limba“ – Radu Paraschivescu

„În momentul în care îi auzi pe anumiţi oameni vorbind – mai ales pe scena publică – ai impresia că gura o ia înaintea capului şi are o viaţă a ei. Am din ce în ce mai des acest sentiment. Nu sînt locuit de nelinişti catastrofice cu privire la soarta limbii române, ci de un sentiment de indispoziţie. Încerc să fac ceva pentru a-mi alunga această indispoziţie şi ca să-i fac pe alţii atenţi la nişte mostre de dezagregare şi de deteriorare pe lîngă care trecem, dar pe care nu cred că e bine să le nesocotim. Se petrec nişte lucruri îngrijorătoare cu limba română şi ele trebuie arătate.” 
Un interviu luat de Mircea Vasilescu în Dilema Veche, 2015. De citit aici: Dilema Veche nr. 591, 2015 !

vreau să fac the most of it

despre lipsa de imaginație în limba română, a celor care au musai nevoie de engleză ca să se exprime… expresiv, convingător, emoțional:

El: Am un sejur de 7 nopți în stațiunea X, cu tichete. Merită?

Ea: Depinde ce așteptări ai… mie îmi place X, pentru că (etc.)

El: Nu am fost niciodată in X… so I will give it a try! No special expectations…

Ea: Un pic mai încolo e cel mai tare restaurant. De neratat. Îl cheamă Puiu’s.

El: Mulțumesc mult pentru recomandări! Vreau să fac the most of it.

Dacă el nu pare să poată să spună vreo frază care să nu fie ornamentată cu vreun anglicism inutil, ea vorbește normal. Dar are nevoie și ea de expresii precum „de neratat” sau „ce așteptări ai” (calchiere după ”what expectations…”). Și faptul că restaurantul se cheamă „Puiu’s” spune totul. (s-o fi citind cu ș sau cu s?)

wikipedia românească. Încă o mostră.

vreti sa aflați cât de agramată e România? Atunci citiți textul de mai jos! Am crezut că e scris de un copil de vreo 12 ani (căci știu că multe articole din Wiki.Ro au astfel de autori). Dar, căutând autorii acestui text colectiv, am aflat ca e scris majoritar de un… „licențiat al Universității Bucuresti, secția limbi străine” (Lucian G.). Citiți și convingeți-vă ce abili sunt cei care termină acea faimoasă facultate… (cum or fi alea private din aceeași faimoasă urbe, ma întreb?)

< Micul Prinț este o poveste poetică, cu ilustrații în acuarelă făcute de autor, în care un pilot naufragiat în deșert întâlnește un tânăr prinț căzut pe Pământ de pe un mic asteroid. Povestea este filosofică și include critici sociale, remarcând ciudățenia lumii adulte. A fost scrisă într-o perioadă în care Saint-Exupéry a fugit în America de Nord în urma căderii Franței în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, asistat prima dată de autor și scris în memoriile lui, Zboruri la Arras. Fabula pentru adulți, conform unei analize, este de fapt „o alegorie a vieții lui Saint-Exupéry – căutarea lui după certitudini din copilărie și pace interioara, misticismul lui, credința lui în curajul omenesc și fraternitate, și dragostea lui adânca pentru soția lui Consuelo dar, de asemenea, o aluzie la caracterul torturat al relației lor.” Deși în aparență este stilizată ca și o carte pentru copii, Micul Prinț face câteva observații despre viață și despre natura umană. De exemplu, Saint-Exupéry spune despre o vulpe care îl întâlnește pe Micul Prinț în timpul călătoriei lui pe Pământ. Esența poveștii este conținută în replicile spuse de vulpe către Micul Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ce este esențial este invizibil ochilor”. Alte mesaje tematice cheie sunt articulate de vulpe, de exemplu: „Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ce ai îmblânzit.” și „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă.” Mesajele vulpii sunt fără îndoială cele mai faimoase citate ale cărții pentru că ele se ocupă cu relațiile umane. >

anglicisme: de ce PAR ele necesare?

răspunsul este unul la nivel cognitiv (sau de imaginar colectiv), nu de limbă! cît timp un om nu ştie, de exemplu, că eschimoşii au N denumiri pentru zăpadă în funcţie de starea ei, el nu simte nevoia acelor termeni suplimentari. Se descurcă cu ce are, şi e fericit. Cînd însă printr-un context de infuzie de idei din altă limbă care e dominantă, percepută ca „superioară”, mai „civilizată” etc. (cum e engleza corporatistă) omul află că există anumite concepte, care nu sunt exprimabile la fel în limba lui, începe să le preia din cealaltă limbă, pentru că are impresia că ele sunt „mai exacte”. De fapt, nu sunt mai exacte, sunt doar o altă formă de a privi realitatea, ideile, un alt mod de a gîndi (să ne reamitim că postmodernii credeau că limba modelează felul în care privim lumea, nu-i aşa?).

cum ne adresăm în scrisori?

Articolul doamnei Rodica Zafiu „Vă rog, găsiţi ataşat…” (îl recomand călduros!), m-a animat să notez cîte ceva despre modurile de adresare în corespondenţa scrisă de astăzi.

Care sunt formulele corecte de adresare (salut) într-o scrisoare sau email?

orice scrisoare (electronică sau pe hîrtie) se începe cu una din posibilele formule:

„Stimată doamnă X,” / „Stimate domnule Y,”

„Dragă doamnă X, / Dragă domnule Y,”

„Dragă X,”

„Draga mea X, / dragul meu Y,”

„Dragii mei,”

(şi mai există diverse formule sofisticate, pentru cazuri în care scrii unui rege, ministru, sau alte persoane de rang extrem de înalt, de tipul „Sire,”)

Ce se întîmplă în realitate?

Tot studentul şi fel de fel de inşi necunoscuţi îmi trimit email-uri care încep cu „Bună ziua,…”

Nu ştiu cui i-a venit ideea asta la început, şi cum de a reuşit s-o răspîndească aşa de mult în spaţiul românesc!

În viaţa cotidiană, am fost cu toţii învăţaţi de mici să salutăm oamenii dimineaţa cu „bună dimineaţa” şi seara cu „bună seara”, şi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună „Bună ziua” noaptea la 12.

Ei bine, cînd cineva îţi scrie un email la miezul nopţii, îl începe fix cu „bună ziua,…”.  Iar tu îl citeşti a doua zi dimineata, şi tot „bună ziua…” apare scris. Măcar să fi inventat cineva un program de email care să insereze un cod dinamic html, care să modifice acest salut verbal în funcţie de oră la care deschizi scrisoarea electronică, şi să-ţi afişeze corect, dimineaţă un „bună dimineaţa…” şi seara un „bună seara…”.

Deci nu, nu e deloc o idee bună să începi un email cu „bună ziua”!

În plus, ce e de remarcat, e că dacă în perioada interbelică oamenii încă se salutau cu sublinierea adresării personale, în comunism adresarea a devenit tot mai anonimă şi mai timidă, conformă cu intimidarea care a practicat-o sistemul politic împotriva societăţii.
Pînă în interbelic (şi poate şi pînă prin anii 50-60, însă tot mai rar) oamenii se salutau cu:

„Bună ziua, doamnă Popescu!”

sau, dacă nu ştiau cum o cheamă pe doamna respectivă, dar o cunoşteau din vedere, atunci spuneau:

„Bună ziua, doamnă!”

în comunism, s-a încetăţenit varianta:

„Bună ziua!”

şi atît! Fără „domnule” fără „Ionescu” în coadă. Poate asta s-a întîmplat şi pentru că nimeni n-avea chef să zică „Bună ziua, tovarăşe!”, şi ca să zică „Bună ziua, domnule!” risca să fie pîrît la securitate că foloseşte termeni burghezo-moșierești (rîdem noi acum, dar în anii 50 teroarea era atotprezentă şi fiecare avea cîte o rudă care a fost arestată pe baza unei reclamaţii mincinoase, şi care uneori nu s-a mai întors niciodată acasă…)

Veţi zice că ce, nu e nevoie să îi spui celui pe care îl saluţi pe stradă, şi „domn”, şi pe numele de familie, din moment ce te uiţi la omul respectiv şi saluţi cu „bună ziua”. Însă în tradiţia clasică, şi după o logică elementară, lucrurile arată altfel:

În primul rînd un salut trebuie adresat cuiva anume. Ai putea spune „bună ziua” mai multor oameni care se află pe stradă, să zicem în staţia de tramvai, în jurul domnului Ionescu, şi care te privesc toţi şi se întreabă: „puştiul ăsta vorbeşte cu mine?”. Dacă spui „bună ziua, domnule Ionescu” lucrurile sînt clare.

Dealtfel, însuşi termenul de „formulă de adresare” spune totul: ea indică cui te „adresezi”, deci la ce adresă trimiţi mesajul tău. Îi dai drumul în vînt, sau îl trimiţi cuiva anume (domnului/doamnei X)?

În al doilea rînd, a te adresa cu „domnule” şi cu numele de familie al persoanei e un semn de respect.

 

Lucian Boia, despre incultură, ca factor definitoriu al limbii române

Articolul lui Lucian Boia, România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii (contributors.ro, 5.12.2015) e mai radical decât aș fi îndrăznit eu vreodata să fiu, și deci m-a încântat: uite încă pe cineva care spune că evoluția limbii nu e automat de la bine la mai bine, și că poporul – chiar dacă nu putem decât să-i respectăm deciziile majoritare- nu are totdeauna dreptate!
Iată un fragment esențial:

Nimic nu e mai la îndemîna celor mulţi decît limba pe care o vorbim. În treburile sociale şi politice, poporul e suveran mai mult în teorie. Asupra limbii însă, suveranitatea lui e cît se poate de reală. Limba aparţine tuturor, în egală măsură. Şi cum cei care vorbesc la nimereală sunt mai numeroşi decît păstrătorii regulilor, direcţia nu e greu de anticipat: orice limbă, cu timpul, se deteriorează. Sau evoluează, dacă ne place să spunem aşa. Cînd o greşeală ajunge să fie împărtăşită de mai toţi, încetează să mai fie greşeală, şi devine la rîndul ei normă – pe care alte greşeli se vor grăbi să o încalce. E uluitor cum au reuşit strămoşii noştri să-şi bată joc de limba latină. Ovidiu, exilat la Tomis, sesizase deja o nepotrivire. Îl citez: „Aici eu sunt barbarul, pe care nimeni nu-l înţelege, iar proştii de geţi izbucnesc în rîs cînd aud vorbindu-se latineşte“. Pînă la urmă, „proştii de geţi“ au învăţat limba cuceritorilor, dar cum au învăţat-o, vai de capul lor. Româna e o latină stricată, stricată rău de tot. La fel ca toate celelalte limbi romanice. După cum sună franceza, galii, strămoşii francezilor de astăzi, trebuie să fi vorbit foarte amuzant latineşte, încă din primul moment.

Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi (nici o grijă, nici maghiara nu va mai fi). Dacă însă, în ciuda acestei poate prea sumbre previziuni, va continua totuşi să existe, cu siguranţă că va fi foarte diferită de limba română de azi. Textele noastre – admiţînd că vor mai interesa pe cineva, lucru îndoielnic – vor putea fi descifrate doar de erudiţi foarte specializaţi. Îmi place să cred însă că măcar ca şi-ul va străbate secolele, ca mărturie (ca şi mărturie) a civilizaţiei româneşti de început de mileniu.

Bine, veţi spune, să nu facem din ţînţar armăsar. Lasă-i să vorbească cu ca şi, dacă asta le dă sentimentul că se exprimă elevat. Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem), dar sunt necazuri mai mari astăzi în România. Pînă la ca şi, e de văzut cum o scoatem la capăt cu funcţionarea statului, cu clasa politică, cu corupţia şi cu sărăcia…

Pe de o parte, aşa e. Ca şi, în sine, este o afecţiune minoră. Supărătoare, dar minoră. Pe de altă parte, însă, nu e doar aşa. Fenomenul ca şi trebuie luat în considerare şi ca un simptom. Un simptom, printre multe altele, ale unei maladii grave, care e pe cale de a invada întreaga naţiune.

Maladia asta se numeşte confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau net despărţite între o elită de bună formaţie intelectuală şi o masă analfabetă sau semianalfabetă. O asemenea fractură socială nu e de idealizat, dimpotrivă, dar nu păcatele vechii Românii ne preocupă acum. Mă îndoiesc că printre intelectualii interbelici ai fi putut descoperi vreunul care să se exprime cu ca şi sau cu ca virgulă. A venit apoi comunismul care a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist. Oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală. Mă întreb, odată ce nu sunt capabili să-şi regleze puţin vorbirea românească, dacă nu cumva întreaga lor formaţie nu o fi tot de tipul ca şi?

propun englezisme noi!

ce-ati zice sa imbogatim limba romana, prea saraca in anglicisme?

De ex., as propune:

 

1. tine sus munca cea buna!

2. fugi pentru viata ta!

3. lucruri care ar trebui sa te gandesti despre.

(si lista ramane deschisa!)

 

V-ati prins deja care sunt sintagmele englezesti imitate? Daca nu, iata aici originalele calchiate:

1. keep up the good work!

2. run for your life!

3. things you should think about.

Radem noi, dar nr. 2 e deja de gasit in vreo 155 de locuri din web-ul romanesc.
Nr. 1 e o creatie memorabila a Dianei Marian (si e voit o gluma! ca sa fie clar! 🙂 )

 

O pledoarie pentru creativitate

De data asta nu e vorba de o problema lingvistica, ci de una de creativitate.
Ar trebui sa tin un blog separat despre aceasta tema vasta, si nesfarsitele avataruri ale omului creativ. Dar, pana atunci, plasez aici acest text, care m-a impresionat profund cand l-am descoperit la Brain Pickings.

Despre perfectionism

Anne Lamott

iti pasa macar un pic ca inca esti dependent de a le face pe plac oamenilor, si ca inca pui necesitatile, problemele si cariera altora inaintea vietii tale creatoare si spirituale? Ca iti dai pe gratis intreaga ta viata, pentru a „ajuta” pe altii, si pentru a face impresie? Ei bine, ajutorul tau nu e de nici un ajutor, si nu isi atinge tinta.

E ok pentru tine ca amai sa scrii, sau ca amai orice care tine de chemarea ta spirituala si creatoare, doar pentru ca prioritatea ta e sa mergi la sala de forta, sau sa faci yoga cinci zile pe saptamana? Ai fi dispus sa dai una din acele zile inapoi, doar ca sa studiezi poezia? Sau sa ai o desteptare spirituala? Te-ai intrebat vreodata in ultima vreme: „cat de viu imi doresc eu sa fiu?”.

„fuziune prin contopire” – încă o prostie de mare actualitate

în presa de azi citim, de ex. la Hotnews, că partidele PDL și PNL au decis „să fuzioneze prin contopire”. Așa o prostie, mai rar s-a auzit. A fuziona e sinonim cu a se contopi. Deci sintagma „să fuzionezi prin contopire” e un pleonasm caraghios și nimic mai mult, scos de discursul public tot mai semidoct al bravei noastre națiuni. Că greșeli există peste tot în lume, dar diferența e că la noi, dacă cineva lansează o prostie care sună mai cu moț, în loc s-o cenzureze imediat, o preiau toți cu mare iureș și o transformă în regulă nouă a limbii.

din nou despre prepozitia „pe”: „a sesiza pe cineva PE o lege”

Citesc astazi in scrisoarea saptamanala a României Curate urmatoarea fraza:

” Astăzi îi ducem Avocatului Poporului lista cu semnături. semnează și tu scrisoarea prin care îi cerem să sesizeze Curtea Constituțională pe Legea Educației.”

Exprimarea de mai sus e o traducere mot-a-mot a variantei engleze: „…we ask him to adress the court on the law of education”. Desigur că, ca și în alte cazuri, acest „on” e specific limbii engleze și nu se potrivește cu limba română absolut deloc. In limba română nu poți spune că faci o sesizare pe ceva. Ci o faci despre, referitor la ceva. Ce înțelege un român normal dintr-asa o frază ca cea de mai sus, e că avocatul poporului pare să se așeze pe legea educației și să facă, stând asa călare pe lege, o sesizare la curtea constituțională.

In mod normal, fraza de mai sus ar fi trebuit sa fie:

21 decembrie 1989, o imagine din chiar primele momente ale revoluției bucureștene, însă… retușată!

am descoperit azi intamplator o imagine de la revolutie (via situl Adevărul) afisata de situl asociatiei „21 Decembrie”, aici).

Incercand sa recunosc persoanele din poza, am realizat ca unele dintre ele apar identic in mai multe locuri. Uitandu-ma mai atent am constatat ca poza e editata pe calculator, si ca partea originala a pozei, din stanga jos, e acoperita cu un colaj in care s-au folosit fragmente din alte locuri ale pozei.

Mircea Vasilescu: Vorbiţi româneşte! Dar în ce hal?

Chiar și generosul și seninul profesor Mircea Vasilescu, redactor șef al Dilemei Vechi și cadru al Universității București, a ajuns să se înfurie pe felul în care se vorbește astăzi limba română. In articolul săptămânal al dânsului de la Adevărul, cu ocazia zilei naționale de întâi decembrie 2013, critică acid, dar cu obișnuitul lui umor, uzul anglicismelor inutile și mai ales vulgaritatea limbii „oficiale” și a discursului public din mass-media:

Profesorul Vintilă Mihăilescu scria, de asemenea, că e tot mai des solicitat de jurnalişti să explice şi să comenteze “cum e românu’”. S-ar părea că există un interes tot mai mare al publicului pentru a lămuri anumite chestiuni privind identitatea naţională şi valorile româneşti. (…) Sunt nedumerit însă că toate aceste dileme identitare sunt orientate mai degrabă către valorile simbolice decât spre acele gesturi simple care ţin de puterea fiecăruia, nu de cine ştie ce valori majore, bune de scos de la naftalină de Ziua Naţională. Să luăm, de exemplu, limba română.(…)

(…) cuvintele englezeşti (…) : uneori inevitabile (căci încă n-avem termeni potriviţi în limba română), alteori folosite din snobism, alteori din incultură lingvistică şi comoditate, au devenit o prezenţă greu de combătut în vorbirea noastră cea de toate zilele. Observ în jurul meu, la oameni altminteri educaţi, că e chiar la modă să strecori, în vorbire, câte un “what the fuck” ca să te dai interesant.

Calcuri greșite în limba română: a eșua „patetic”, a „aplica”, a se „focusa”

am găsit la dexonline.ro o excelentă listă cu preluări/utilizări greșite de anglicisme în limba română. Ele sunt definite acolo astfel:

Calcurile lingvistice sunt un fenomen normal prin care limba evoluează. Totuși, adesea ele nu sunt necesare, în sensul că nu apar pentru a defini un termen inexistent în limbă, ci apar pur și simplu din lenea de a folosi cuvântul potrivit în procesul de traducere. (dexonline.ro)

Dexonline dă în continuare o excelentă listă cu astfel de calcuri lingvistice frecvente, la: http://m.dexonline.ro/articol/Calcuri_greșite

amintesc (citez) trei dintre ele, cu comentariile mele:

Andrei Pleșu – Martirajul limbii române

(articol semnat Andrei Pleșu, în Dilema Veche)

Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără iluzii. 

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.

„a face vorbire” sau „a vorbi”?

o construcție de care mă lovesc tot mai des în presa românească este „a face vorbire”.  Nu am reușit s-o găsesc în niciun dicționar. Pare să fie o expresie din jargonul  juridic, care a ajuns să fie folosită și în limbajul curent. Nu-mi explic deloc de ce o fi nevoie de ea – „a face vorbire” poate fi înlocuit absolut peste tot, chiar și în textele juridice, cu „a vorbi” sau „a discuta despre”.

două exemple de texte juridice:

„Declinul unei limbi este declinul vieţii celor care o vorbesc” (Ian Robinson)

am găsit citatul care dă titlul de mai sus, în blogul Sarah in Romania, aici.

nu numai cei câțiva români care încă cunosc diferența dintre „an decât 100 de lei” si „nu am decât 100 de lei” sunt revoltați, amărați, descurajați, disperați, scârbiți de limba română pe care o citesc sau aud în jurul lor, ci și străinii care iubesc România. E tot mai neclar de ce continuă să o iubească… Dar dacă încă o iubesc, trebuie sa le mulțumim și să-i încurajăm că încă nu ne-au abandonat.

Recomand deci, cititorilor de limbă engleză, articolul The difference between a rap song and a waltz… de la Sarah in Romania, în care e vorba, printre altele, de o nouă taxă pe greșelile de limba: sin-taxa!

cărţile de credit, date dracului!

aflu astăzi că diferite organizații religioase românești au făcut o dezvăluire epocală: cuvîntul CARD, citit de la coada la cap, iese dat dracului.

Ok, am mai văzut obsesii cu cifra fiarei, și tot felul de alte „cercetări” despre fragmente de muzica hard-rock, ascultate în sens invers, și care ar conține mesaje subliminale diabolice, etc. Insa, dragi români ortodocși si creștin-radicali, cine v-a pus să nu protestați cînd, în anii 90, băncile și omul de rînd s-au aruncat să schimbe cuvîntul clasic romanesc carte (ca în „carte de credit”), cu card?

din nou despre prepoziţia „pe”, utilizată excesiv (utilizări greşite: „pe comandă”, „pe nivel”, „pe fonduri”)

După cum mai scriam acum o vreme, prepoziția pe a devenit cu adevărat obsesivă la români. Scriam că ea pare să indice, în zona subconștientului colectiv, o apetență pentru ierarhii și dominare. Şi, poate, suplimentar, un ton mai apăsat, mai răstit, mai aspru. Căci pe sună mult mai intens decât la, în, de…

Azi am găsit un exemplu atât de strident și de urât, că m-am oprit să-l notez:

Maftei – povestea pantofilor pe comandă Made in Romania

Un pantofar român a reușit să devină unul dintre cei mai bine cotați meșteșugari din Viena. Numele lui Alexandru Maftei apare în enciclopedia artizanilor europeni, pe același nivel cu firme mai vechi de 100 de ani. Cum se face un pantof pe comandă de lux la Piatra Neamț. (de la Style Report)

Încă din titlu, articolul e stâlcit: mai nou, se pare că lucrurile nu se mai fac „la comandă” ci „pe comandă”. De ce oare?